Iubire.

Tind să cred că iubirea are căile sale de nedescifrat. Cum am ajuns la concluzia asta? Pentru că, până în momentul actual, am avut parte doar de oameni complicați cu decizii și acțiuni complicate. Uneori, chiar mă întreb de ce îmi îndrept pașii doar spre persoane ce mă învăluie în ceață și mister dar, apoi, după o perioadă de meditație, realizez că poate sufletul meu cere astfel de suflet. Ce este și mai ciudat este faptul că acest gen de oameni oferă o iubire dăunătoare, care te poate duce până la pragul de dependență. Îmi e destul de greu să scriu despre asta, îmi este greu să vorbesc despre asta, nu cred că este ceva ce poate fi explicat cu exactitate deoarece anumite lucruri simțite îmi sunt inexplicabile până și mie. Cred că de abia după ce guști din toate părțile unei legături sufletești, ajungi să înțelegi adevărata definiție a cuvântului ‘confuz’. O să doară, te va răni și nu îți vei putea explica de ce continui să îți dorești asta. Știi de ce? Pentru că tot dorul, toată suferința, nopțile nedormite și pierdute cu încercări de a găsi răspunsuri pe tavan, toate astea te fac să simți că ești în viață. Durerea îți răscolește atât corpul, cât și sufletul. Gâtul ți se usucă, buzele ți se lipesc, totul se frământă în tine. Te simți amorțit și totuși în viață. Și adori asta. Și te înnebunește asta. Și te îngrozește indiferența cu care ești tratat. Și cuvintele trec prin tine precum săgeți cu otravă. Simți cum se dă în tine, chiar și când ești în genunchi. Dar când e bine? Cum e când e bine? Nu ai crede că există altă formă de fericire mai supremă acelei fericiri. Și te îmbeți în ea de drag. Tot ce vezi, lumea din jur, totul e diferit. Totul se schimbă. Ești capabil de a șterge totul cu buretele doar pentru o secundă din acea fericire. Când e bine, e perfect. Când e rău, nu poate fi mai rău de atât. Dar nu ai vrea lucrurile în vreun alt mod.

Anunțuri

Pentru că.

                        Pentru că nu știam ce înseamnă iubirea.. până la tine.

– Pentru că ai avut răbdarea și dorința de a îmi arăta că și lucrurile deteriorate merită apreciate.

– Pentru că fără tine.. lumea ar fi gri și rece.

– Pentru că de fiecare dată când zâmbești, simt cum raiul îmi poposește în suflet.

– Pentru că mă rogi să te privesc de fiecare dată când mă strâng în mine, plină de teamă.

– Pentru că ai grijă de mine ca de un copil dar mă tratezi ca pe o femeie. 

– Pentru că mă minți, doar cu intenția de a mă surprinde plăcut.

– Pentru că preferi să îmi arăți decât să îmi spui.

– Pentru că mă vezi artă și îmi ești artist.

– Pentru că mă incluzi în tot ce însemni.

– Pentru că îmi menții sufletul viu și tânăr.

– Pentru că mă vezi mamă.

– Pentru că mă vezi.

– Pentru că ești tu.

– Pentru că sunt eu.

Pentru că.

 

Tu.

Te văd. Văd cum mă privești, aud cum râzi pentru a umple liniștea. Ai vrea să spui ceva dar nu prea îți iese. E okay, nici mie. Ce facem aici? Păi un lucru e sigur, înghețăm. Înghețăm pe banca asta nenorocită de mai bine de o oră, fără rezultat. Măcar pisica asta curioasă ne mai ține de cald. Asta și ne oferă posibilitatea de a fi la câțiva cm unul de celălalt. Ce facem aici?

Observ că îți place compania mea iar tu observi că e reciproc. Totuși.. de ce atâtea negări și reprimări? Ah, da. Tu o să pleci în curând.. nu știu ce să spun despre asta. Sau ce să simt. M-am obișnuit cu tine, om blând. Mi-ai făcut lumea mai dragă fără a face nimic. Sau poate ai făcut prea multe ce păreau nimicuri. Îmi pare rău că îți fac treaba mai grea. Nu vreau să dispari cu inima încărcată. Dar nici goală.

Vreau să te fac să îți aduci aminte de mine. Vreau ca de fiecare dată când te întorci..eu să fiu gândul care te bucură cel mai tare. Să îți aduci aminte de toate serile în care refuzam să privim adevărul, ascunzându-ne după gesturi copilărești, negândite nici măcar o secundă. Să îți aduci aminte că iubesc acel ceai de piersici cu mere și că frigul scoate latura mea pisicească la iveală. Cum te trăgeam de geacă, accidental, iar tu mă întrebai ce vreau. Acele priviri de două, trei secunde, prea intense pentru ceea ce era corect ca noi să fim. Vreau să îți aduci aminte de toate acele lucruri și..să realizezi că eu eram.

Probabil.

Probabil că ai fost așa de la bun început. Că ochii și inima-mi erau orbite de vrăjile tale subtile, prea puternice pentru a mă lăsa să cred adevărul. Toți oamenii care mi-au spus-o aveau dreptate, atâta dreptate. Într-un fel, aveam nevoie de asta pentru a mă regăsi, pentru a-mi aduce aminte de ceea ce iubesc, de ceea ce însemn și vreau. Probabil că toată situația asta a fost un apel de urgență la adresa ființei mele. Și știi ce? Sunt mândră. Sunt mândră de mine și de oamenii de lângă mine. Sunt mândră de faptul că încă sunt iubită, de faptul că nu o să mă mai târăsc după oameni ce nu mă vor. Sunt mândră că mi-am reamintit cum să privesc lumea, cum să fac în așa fel încât să nu mai doară. Întotdeauna îmi spuneai că te bucuri atunci când poți ajuta pe cineva. Și eu mă bucur. M-ai ajutat. M-ai ajutat să aflu ce reprezint, ce merit și să realizez că de oamenii ca tine trebuie să stau departe. Ești talisman și blestem iar eu sunt soarele de pe cerul cuiva, care mă așteaptă.

Încearcă.

Mulți oameni, de-a lungul vieții, au parte de dezamăgiri, înșelăciune, de lucruri care le zguduie liniștea interioară. Majoritatea, datorită acestor trăiri, ajung să prindă frică de tot ce înseamnă speranță și un nou început. Unii spun că aleg să nu bată la ușa unui alt suflet pentru că își aduc aminte cum au decurs lucrurile ultima dată când și-au făcut curaj pentru a face asta. Alții spun din start că nu are rost, lăsându-se conduși de eșecul încercărilor trecute și trăind cu impresia că lumea este o întreagă baltă amară.

Oamenii de genul acesta nu vor afla niciodată că viața este mult mai complexă de atât. Că ascunde atât părți dulci, cât și părți amare și că de obicei după furtună, cerul se curăță. Oamenii de genul au nevoie de alți oameni care să le demonstreze contrariul a tot ceea ce credeau ei, care să le fie alături și să le deschidă ochii spre o lume mai bună, să îi ajute să realizeze că niciun lucru nu este identic cu un altul. Însă pentru a găsi acești oameni.. trebuie să încerci. Să ieși din mica ta carapace negativă și să oferi lumii încă o șansă. Este riscant, știu, dar știi cum se spune.. până nu riști, nu câștigi și uneori, câștigul poate fi mai măreț decât te aștepți. Știu că probabil sufletul multor persoane de pe acest pământ e sătul de încercări, de eșec, știu că mulți își spun că au parte numai de lucruri rele însă.. poate acesta le este drumul. Calea spre fericire. Poate trebuie să trăiască în mizerie pentru ca,în momentul în care ajung la tot ce își doresc, să știe cum să aprecieze. Nu vă descurajați, oameni frumoși. Încercați, încercați, încercați. O să fiți răsplătiți la un moment dat, mai frumos și mai bogat decât vă puteți imagina.