păcat.

A trecut timpul peste noi

A trecut peste tine

A vrut să fim reci și goi

Să nu ne fie bine.

 

A trecut timpul peste noi

A despărțit destine

Dar într-ale mele foi

Eu încă sunt cu tine.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Tu.

Te văd. Văd cum mă privești, aud cum râzi pentru a umple liniștea. Ai vrea să spui ceva dar nu prea îți iese. E okay, nici mie. Ce facem aici? Păi un lucru e sigur, înghețăm. Înghețăm pe banca asta nenorocită de mai bine de o oră, fără rezultat. Măcar pisica asta curioasă ne mai ține de cald. Asta și ne oferă posibilitatea de a fi la câțiva cm unul de celălalt. Ce facem aici?

Observ că îți place compania mea iar tu observi că e reciproc. Totuși.. de ce atâtea negări și reprimări? Ah, da. Tu o să pleci în curând.. nu știu ce să spun despre asta. Sau ce să simt. M-am obișnuit cu tine, om blând. Mi-ai făcut lumea mai dragă fără a face nimic. Sau poate ai făcut prea multe ce păreau nimicuri. Îmi pare rău că îți fac treaba mai grea. Nu vreau să dispari cu inima încărcată. Dar nici goală.

Vreau să te fac să îți aduci aminte de mine. Vreau ca de fiecare dată când te întorci..eu să fiu gândul care te bucură cel mai tare. Să îți aduci aminte de toate serile în care refuzam să privim adevărul, ascunzându-ne după gesturi copilărești, negândite nici măcar o secundă. Să îți aduci aminte că iubesc acel ceai de piersici cu mere și că frigul scoate latura mea pisicească la iveală. Cum te trăgeam de geacă, accidental, iar tu mă întrebai ce vreau. Acele priviri de două, trei secunde, prea intense pentru ceea ce era corect ca noi să fim. Vreau să îți aduci aminte de toate acele lucruri și..să realizezi că eu eram.

Probabil.

Probabil că ai fost așa de la bun început. Că ochii și inima-mi erau orbite de vrăjile tale subtile, prea puternice pentru a mă lăsa să cred adevărul. Toți oamenii care mi-au spus-o aveau dreptate, atâta dreptate. Într-un fel, aveam nevoie de asta pentru a mă regăsi, pentru a-mi aduce aminte de ceea ce iubesc, de ceea ce însemn și vreau. Probabil că toată situația asta a fost un apel de urgență la adresa ființei mele. Și știi ce? Sunt mândră. Sunt mândră de mine și de oamenii de lângă mine. Sunt mândră de faptul că încă sunt iubită, de faptul că nu o să mă mai târăsc după oameni ce nu mă vor. Sunt mândră că mi-am reamintit cum să privesc lumea, cum să fac în așa fel încât să nu mai doară. Întotdeauna îmi spuneai că te bucuri atunci când poți ajuta pe cineva. Și eu mă bucur. M-ai ajutat. M-ai ajutat să aflu ce reprezint, ce merit și să realizez că de oamenii ca tine trebuie să stau departe. Ești talisman și blestem iar eu sunt soarele de pe cerul cuiva, care mă așteaptă.

Încearcă.

Mulți oameni, de-a lungul vieții, au parte de dezamăgiri, înșelăciune, de lucruri care le zguduie liniștea interioară. Majoritatea, datorită acestor trăiri, ajung să prindă frică de tot ce înseamnă speranță și un nou început. Unii spun că aleg să nu bată la ușa unui alt suflet pentru că își aduc aminte cum au decurs lucrurile ultima dată când și-au făcut curaj pentru a face asta. Alții spun din start că nu are rost, lăsându-se conduși de eșecul încercărilor trecute și trăind cu impresia că lumea este o întreagă baltă amară.

Oamenii de genul acesta nu vor afla niciodată că viața este mult mai complexă de atât. Că ascunde atât părți dulci, cât și părți amare și că de obicei după furtună, cerul se curăță. Oamenii de genul au nevoie de alți oameni care să le demonstreze contrariul a tot ceea ce credeau ei, care să le fie alături și să le deschidă ochii spre o lume mai bună, să îi ajute să realizeze că niciun lucru nu este identic cu un altul. Însă pentru a găsi acești oameni.. trebuie să încerci. Să ieși din mica ta carapace negativă și să oferi lumii încă o șansă. Este riscant, știu, dar știi cum se spune.. până nu riști, nu câștigi și uneori, câștigul poate fi mai măreț decât te aștepți. Știu că probabil sufletul multor persoane de pe acest pământ e sătul de încercări, de eșec, știu că mulți își spun că au parte numai de lucruri rele însă.. poate acesta le este drumul. Calea spre fericire. Poate trebuie să trăiască în mizerie pentru ca,în momentul în care ajung la tot ce își doresc, să știe cum să aprecieze. Nu vă descurajați, oameni frumoși. Încercați, încercați, încercați. O să fiți răsplătiți la un moment dat, mai frumos și mai bogat decât vă puteți imagina.

 

 

 

Relaxare.

Închizi ochii și inspiri adânc. Tot ce auzi e un ticăit obosit de ceas și picături de ploaie ce insistă asupra geamului tău. Ce ar merge un ceai de mentă. Ridică-te și fă-l, o să ajute. E puțin frig în casă, îți poți încălzi mâinile tremurânde deasupra aburilor săi generoși. Te uiți afară și zâmbești cald. Pentru prima dată te simți bine singur. Nu ai nevoie de nimeni și de nimic. Pentru prima dată..tu îți ești de ajuns.

E amuzant cum oamenii fug de singurătate ca de moarte. Cum sunt în stare să se târască după alți oameni, doar din teama de a nu rămâne solitari. De ce facem asta? De ce ignorăm tot ce ne înconjoară, lucruri ce poate sunt de mii de ori mai însemnate decât oamenii? Ei îți pot oferi lucruri ce îți pot fi luate foarte ușor. Cum ar fi iubirea. Acum o primești iar în secunda următoare te simți golit de ea.

O carte bună nu te părăsește niciodată. O carte bună îți poate ține de urât o viață întreagă și poate cuprinde toată iubirea de care ai nevoie. O plimbare de seară, alături de o muzică bună, îți poate calma sufletul cum niciun om nu o poate face. Un pian, o chitară, curcubeul de după furtună și stelele de după zi. 

Totul este atât de simplu, dragul meu cugetător.

Ți s-a răcit ceaiul dar mă bucur că încă zâmbești.

Puțin despre mine.

8:44 a.m. Destul de devreme, ar zice unii. Sunt obișnuită cu aceste ore matinale, întotdeauna am fost. E una din zilele în care scriu ce-mi trece prin cap și nu mă chinui cu rime sau figuri de stil.Azi este ziua în care o să vă povestesc puțin despre mine.

Eu? Eu sunt..eu sunt Lori. Nu Loredana, nu Lore, Lori. Iubesc și privesc arta de parcă mi-ar fi mamă. Îmi este, într-un fel sau altul.

De mică am cochetat cu muzica. În clasa a 4-a, învățătorul meu m-a prins de nenumărate ori cântând la orele dânsului, chemându-mi bunicii la școală. Pe atunci nu știam.

Cu cât am crescut, cu atât muzica a reprezentat o parte mai mare din mine. Am început să știu. Am intrat la un liceu de arte. Îmi aduc aminte și acum sentimentul care m-a învăluit atunci când am pășit pentru prima dată în acel loc. Era asemănător cu vizitarea unui oraș nou. Nu știam unde să privesc, ce să aud mai întâi, copiii alergau cu instrumente pe holuri iar pereții erau toți îmbrăcați de diplome si tablouri. Am început să mă tem. Am dat probele. Am intrat.

Orele de pian erau chinuitoare. Nu mă înțelegeți greșit, iubeam pianul. Profesoara însă..nu avea cea mai grozavă răbdare. Țipa. Des. Tindea spre perfecțiune. Eu greșeam. Des. Culmea, mă încurcam la ce era mai ușor. Întotdeauna am simțit că are ceva cu mine, că mă pune laolaltă cu gloata de nepăsători ai liceului. Într-o zi nu am mai suportat. A început să țipe la mine și am început să plâng. Vocea ei a coborât tonalitățile încet, dar dur și după câteva minute de explicat unde și ce am greșit, m-a întrebat următorul lucru:

–  Știi de ce insist atât de mult asupra ta?

Nu știam. Îmi era frică să aflu. Am întrebat-o de ce. Ea mi-a răspuns cu o voce relativ caldă.

Pentru că știu că poți. Știu că poți, m-am uitat peste notele tale. Nu ești proastă. De aia insist.

Îmi priveam mâinile odihnindu-mi-se în poală și lacrimile îmi curgeau printre mici râsete și zâmbete. Știam că pot și mi-am propus să o fac mândră. La audiții, veneau în jur de 4-5 profesori de pian și două, trei clase de elevi. Eram terifiată. Profesoara avea obiceiul de a ne da mereu bomboane după prestație. Era felul ei de a ne răsplăti pentru tot efortul depus. Ne învățase că nu trebuie să ne pierdem atunci când greșim, ci să continuăm până la capăt. De fiecare dată când îmi terminam partitura, primul lucru pe care îl făceam era să o caut cu privirea iar ea mă aproba. Răsuflam ușurată.

Am făcut și canto! Iubeam orele de canto, aveam cel mai interesant profesor. Era rocker, ca și mine pe vremea aceea. Ne înțelegeam perfect asupra pieselor. M-a trecut prin Scorpions, Queen, Aerosmith.. toate trupele care mie mi-au format personalitatea. El era mereu mândru de mine. Când am dat probele de intrare la liceu, mi-a spus să nu îmi aleg alt profesor de canto, voia să lucreze cu mine. Mă simțeam specială.

Nu eram cea mai sociabilă persoană. În clasă, fiecare era cu fiecare, eu eram singură. Eram pe principiul ”dacă am chitara și căștile, nimic nu-mi lipsește”. Singurul care a fost curios să mă descopere a fost colegul meu de bancă, care în timp mi-a devenit un prieten bun și m-a ajutat să mă exteriorizez. Era printre puținele persoane care nu mă considera ciudată din cauza faptului că eram mai retrasă. Era acolo. Mereu.

Liceu a fost o parte foarte importantă a vieții mele. Iubeam să mă plimb singură prin parc după ore, obișnuiam să cânt la chitară uneori iar copiii se strângeau, curioși, în jurul meu. Mă simțeam diferită de restul, știam că văd lumea într-un fel în care altora li s-ar părea deplasat. Mie mi se părea frumos. Iubeam simplitatea lucrurilor, ca și acum de altfel. Iubeam o cafea bună și o alee roșiatică, pătată de toamnă. Iubesc oamenii, natura. Iubesc.. viața. Cerul. Iubesc momentele neașteptate. Spontaneitatea. Zilele de iarnă, în care îți îngheață degetele pe țigară. Câinii flămânzi ai străzii.

Sunt multe de știut despre mine dar v-am spus de la început că o să fie puțin. Pentru acum.